NC scrie o carte

(last update 20 martie 2009)

 

Stupul cu proşti

.

.

.

 

 

Cuvînt-înainte

 

 

– Da, ştim! Încă o carte scrisă de un ipochimen care n-are nici în clin nici în mînecă cu literatura. Încă un maimuţoi care după ce îşi tipăreşte cartea asta pe banii lui se va crede scriitor. Încă unul care n-a auzit de noua gramatică a limbii române. Cel mai grav? Încă un inginer semidoct. Ce ne mai rămîne de spus? Lectură plăcută!

 

 

 

Motto:                                            

* – Alo, alo!*                    

Nicolae Ceauşescu – 21 decembrie 1989

 

Capitolul 1
 
Rezumatul capitolelor anterioare:
a) întîi a fost cuvîntul
b) omul a descoperit focul
c) în jurul focului a apărut religia
d) politica este semn de civilizaţie
e) religia a devenit instrumentul politicii
f) religia este bună
g) omul a ajuns pe lună
h) acidul dezoxiribonucleic
i) tradiţia nu cunoaşte limite
j) omul nu ştie să spună NU
k) ajunge
 
Într-o dimineaţă lipicioasă de noiembrie, în care fiecare rază de soare se zbătea să iasă de după norii ce nu prevesteau nimic bun, autorul s-a plictisit brusc de descrieri tîmpe şi a trecut la subiect. Subiectul însă lipseşte şi astăzi, motiv pentru care autorul a trecut mai departe…
Republica se baza foarte mult pe Grigore. Grigore, ca un cetăţean respectabil, onorabil şi demn, ştia acest lucru. Totuşi nu mică i-a fost mirarea (băi frate, doar în cărţi găseşti exprimările ăstea tembele, auzi, nu i-a fost mirarea mică) cînd pe un banner imens amplasat peste noapte în faţa blocului de către echipe specializate (că doar nu de către echipe de fotbal) a citit următoarele: Grigore, Republica se bazează mult pe tine! Sensul acestor cuvinte începea să îl pătrundă pe Grigore. Uite aşa îl pătrundea, puţin cîte puţin, puţin cîte puţin. După încă vreo cinci paşi Grigore s-a oprit în loc, a uitat brusc că se grăbea la serviciu. Mîna stîngă i-a plecat automat la nară (stîngă sau dreaptă, care îţi convine mai mult, aceasta este o carte interactivă, o, tu, cititorule!)  iar dreapta s-a dus spre buzunarul cu pachetul de ţigări (Atenţie, fumatul dăunează grav sănătăţii). Cu amîndouă mîinile şi-a aprins apoi o ţigară, nedezlipindu-şi ochii de la banner. Inima pompa sîngele cu poftă, simţea că tot capul îi este plin de mulţi Grigore mici care deveneau mari, foarte mari. Exagerat de mari. Cu un oarecare efort (probabil de natură intelectă) Grigore a reuşit să îi contopească pe toţi Grigore ăia mici, mijlocii şi mari într-un Grigore unic, clar, ceva în genul tipului cu fulgerul de la barajul Vidraru. Grigore din mintea lui Grigore ţinea în mîini Republica, motiv pentru care, în mod involuntar, Grigore deschise larg braţele şi mai trase un fum din ţigară. Auzi o portieră trîntită undeva în spate, se dezmetici şi scoase telefonul, se întoarse cu spatele la banner şi cu telefonul întors făcu vreo trei poze cu el în prim-plan şi cu bannerul în spate. Le verifică, ultimele două ieşiseră chiar bine. Aşa, cu mărturia fotografică realizată, se întoarse din nou şi o luă din loc. Trecu pe sub banner şi citi pe partea cealaltă acelaşi lucru. Mulţumit din cale afară, grăbi pasul spre staţia de tramvai, la fiecare vreo zece paşi întorcînd involuntar capul spre banner.
Ziua de lucru trecu greu, extrem de greu. Grigore muncea fără chef, repezit, automat, uşor neatent. Gîndul său era la banner. Oare va mai fi bannerul acolo cînd se va întoarce acasă? Oare de ce tocmai el? Oare de ce are nevoie Republica? Oare o doare? Biata Republică… Oricum trebuia să treacă prin piaţă, să îşi facă provizii, poate că veneau vremuri grele. Usturoi, cartofi, ţigări, … (1) şi nişte beri.
În tot acest timp Republica zăcea într-un colţ al palatului, aruncată precum o cîrpă jegoasă (şi alte descrieri din aceeaşi categorie tragică). Nimănui nu îi păsa de ea, se pare că nici măcar ei însăşi nu îi mai păsa. Toţi însă participau la priveghi. Un priveghi continuu, înduioşător, exoftalmic şi instinctual. Firmele care vindeau cărămizi se tranformaseră în centre de închiriere. Cărămizi superbe, de firmă, ba chiar de la casele de modă pentru cine îşi permitea, erau închiriate cu ora pentru lovituri în piepturile care icneau despre Republică. Între lovituri se practicau scărpinări pentru relaxarea musculaturii, precum şi interviuri. Republica nu ştia nimic despre toate aceste manifestări, aşa cum nu ştia nimic nici despre bannerul care l-a zguduit emoţional pe Grigore. Republicii nu îi păsa. Pur şi simplu nu îi păsa, şi, după cum observaţi, autorul nu s-a chinuit să o numească altfel pe Republică, odată pentru că nu se pricepe, în al doilea rînd că n-are rost să ne încurcăm în figuri de stil inutile. Totuşi personajul numit Republica trebuie păstrat în continuare ca o entitate vie, limitată numeric şi mirosibilă, nu de alta dar în cartea asta Grigore trebuie să salveze pe cineva, ceva, altfel ne rămîne eroul fără scop.
Să revenim la Republică. Zăcea aproape nemişcată. Uneori mai tresărea, dar nu se ştie de ce. Evident că Republica era un simbol pentru toată lumea, şi se pare că era un simbol drag tuturor. Puţini ştiau însă unde se află ea cu adevărat. De multe ori Republica era confundată pe stradă cu te miri cine, ba chiar cărămidarii profesionişti de multe ori dădeau impresia că seamănă cu ea, aşa puţin, dintr-o parte sau din cealaltă, după cum bătea vîntul în drapele. Fîlfîirea drapelelor era continuă, ca şi Republica.
Deoarece acesta ar putea să fie un roman de aventuri, este necesar ca să dăm ora exactă atunci cînd se întîmplă fapte memorabile.
Ora 18:43. În Bucătărie.
Grigore a terminat de curăţat cartofii, i-a tăiat pai cu o răzătoare minune (loc pentru reclamă ascunsă) şi se joacă cu bucăţile umede de cartofi formînd cuvinte (2). Nu, în viaţa lui Grigore nu există vreo relaţie stabilă, nici cu o femeie, nici cu un alt bărbat (clarificare necesară pentru ca autorul să dea dovadă de corectitudine politică). Este de preferat aşa, pentru ca obligaţiile familiale, amănuntele intime, creşterea copiilor şi scenele de sex casnic să nu umple peste jumătate din acest roman (soluţie care ar fi fost tare accesibilă autorului, a citit el la alţii şi lor le-a mers). În plus Grigore va putea să îşi dedice mai mult timp Republicii. Este logic. Să revenim la jocurile lui Grigore. Cartofii pai, în număr de circa 60, cu lungimi cuprinse între patru şi treisprezece centimetri, cu secţiunea transversală pătrată cu latura de 10 milimetri, aşa cum au ieşit din dispozitivul de tăiat cartofii (din nou loc pentru reclamă), se încăpăţînau să nu stea exact cum îi aşeza Grigore, şi asta pentru că idiotul încerca să formeze litere verticale, litere care se prăbuşeau la fiecare cîteva secunde (almost every moment, pentru traducerea oficială în engleză).
Castelul de cartofi pai neprăjiţi a fost apucat cu două mîini şi pus în uleiul care se încingea pe aragaz. Uleiul era într-o cratiţă, bineînţeles. Grigore nu era chiar aşa de prost, făcea construcţii verticale din cartofii tăiaţi pai ca să se scurgă apa din ei. Da, v-aţi dat seama, Grigore era inginer. Dacă cumva nu era, apoi atunci cu siguranţă că ar fi putut fi. În timp ce păzea cratiţa, Grigore începu să se gîndească din nou la Republică. În mod automat mîinile i-au ieşit din buzunare şi au luat o poziţie deschisă, cu palmele în sus. Grigore ţinea Republica. Chiar o ţinea. Musculatura umerilor se întări, spatele se îndreptă şi apoi se întoarse spre fereastră şi îşi încordă bicepsul, iar vederea imaginii reflectate în geam îl readuse la realitate, adică îl încîntă şi apoi imediat se simţi din nou penibil. Starea de penibil nu era o experienţă nouă pentru Grigore. Uneori putea să simtă această stare minute în şir. Era ca o durere surdă. Începea apoi să se gîndească intens cum să iasă din încurcătura în care singur intrase. Singur. Singur.
Scoase cartofii din cratiţă şi noua activitate care îi cerea o anumită atenţie îl făcu să uite de starea aceea. Se aşeză la masă, începu să sufle în cîte un cartof prăjit, iar mintea lui trase o concluzie care îi provocă şi un zîmbet. Avea un plan. Nu era chiar un plan, dar ştia cum să înceapă. Urma să susţină Republica! Cu fiecare înghiţitură însă mintea îi revenea în cotidian, în banal, ochii începură să numere din nou floricele de pe covor, înghesuiala de lucruri strînse pe etajere îl readuse la realitate. Ce plan? Care plan? Grigore era un nimeni. Grigore ştia că este un nimeni. Ca ultimă soluţie cunoscută, un somn bun ar fi rezolvat problema. Aşa cum cu ochii închişi reuşise să conducă o maşină sport cu două blonde/brunete/roşcate superbe alături, Grigore ştia că mai are o şansă să salveze Republica. Aruncă ciorapii lîngă maşina de spălat, puse telefonul mobil la încărcat, verifică ceasul deşteptător din hol şi plecă la culcare. Victoria era aproape! Şi parcă nici chiloţii nu îl mai strîngeau aşa de tare…
Visa. Mintea sa căuta o soluţie de a salva Republica. Mintea sa găsea soluţia de a salva Republica. Mintea sa ştia cum să salveze Republica. Aici începu coşmarul. Să o salveze ştia, nu ştia cum să ajungă la ea, cum să o smulgă din neant. Zvîrcolirile nu mai conteneau (3), disperarea îl făcea să sufere, pupilele i se mişcau haotic sub pleoape, transpiraţia inundase cearşaful, deznădejdea îl făcu să sară în capul oaselor, căzu din pat, se lovi de noptieră, se trezi buimac şi uită tot.
Salt în timp şi spaţiu. Episod SF. O planetă oarecare într-un sistem solar oarecare, într-o galaxie oarecare. O străfulgerare şi Grigore nu mai era Grigore. Era Mărin. Mărin era aplecat asupra unui hoit. Hoitul puţea. Mărin se întoarse şi o luă la fugă. Regele era mort. Mort şi în stare de putrefacţie. Mărin fugea cît îl ţineau picioarele. Picioarele îl ţineau pe Mărin cît puteau şi ele. La un moment tx picioarele nu l-au mai ţinut. Mărin s-a oprit. A început să cugete. Rege nu mai este, dar apare altul. Războiul e pierdut, dar va mai fi altul. Picioarele nu mă mai ţin, dar se rezolvă. Ce bine ar fi dacă în loc de regi ar fi preşedinţi, că pe ăia nu trebuie să îi omori, doar votezi pe altul. Trebuie să inventez Republica. Ceva frumos. Mărin se ridică şi plecă mai departe. Agale. Salt înapoi la momentul iniţial. Sfîrşitul străfulgerării. Mărin redevine Grigore. Grigore uită tot, dar voi cititorii niciodată (4). Sfîrşitul episodului SF.
 

 

 

(1) – Spaţiu unde cititorul poate completa cu ceea ce crede că mai lipseşte din listă. 
(2) – Bannerul era tot acolo şi la întoarcerea acasă, dar mai există un Grigore la scara 4. Încă nu ştiu dacă acesta ar trebui să fie regalist, republican sau pensionar. Păstrez personajul pentru mai tîrziu. 
(3) – Nimic erotic în context. Încă. Ţineţi aproape.
(4) – Mesaj subliminal de mare angajament.

 

(va urma)
Notă: Puteţi comenta orice. Orice!

2 responses to “NC scrie o carte

  1. Cartofi-pai de treişpe centimetri?!… Fugi d-acilea! :))))

scrie apăsat, dă tot din tine, fii deschis

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s