Mda, şi ultima zi la Disneyland

Ziua a început promiţător, adică m-am sculat eu primul, ca de obicei. Ne-am îndreptat în linişte spre micul dejun unde eu m-am gîndit să mîncăm afară, înauntru fiind înghesuiala la maxim. Afară viespile au început să mănînce din salamul din farfuria juniorului, motiv de bîţîială maximă. În plus eu mi-am luat şi roşii tocate cu usturoi, aşa, ca să asortez haleala aia cu ceva, mă săturasem de acelaşi fel de brînză cu acelaşi fel de salam timp de patru zile. În concluzie viespile nu vin la farfuria cu usturoi, deci eu am mîncat liniştit prinvindu-mi tribul cum dă din mîini după viespi. Deasemenea am aruncat pîinică la vrăbiuţe. Dar nu asta vă interesează de la Disneyland, deci tocmai de aia v-am povestit.

Ne-am urcat în autobuzul către parcuri, am trecut de controlul antitero şi ne-am băgat direct la Discovery Land.  Am mai băgat o plimbare cu Star Tours şi deci am participat iar din greşeală la atacul lui Luke Skywalker asupra planetei de metal a imperiului. Fuga la împuşcat alieni. De data asta am scos mai multe puncte decît jupîneasa. Nu i-am doborît recordul anterior dar am fost suficient de măgar încît să plătesc tipărirea pozei cu scorul meu. Am plecat la preumblare liniştită ca să vedem pe unde nu ne-am dat şi am ajuns din nou în Frontier Land unde ne-am dat cu barca bandiţilor. Am tras cu puşca la ţintă, că parcă nu ai fost la tiribombe dacă nu te bagi şi la tir. Nu ştiu cum trag puştile ălea, dar am nimerit într-o veselie, atît eu cît şi juniorul.  Logic, că dacă ratam nici alte fise nu mai băgam… Am mai luat o tură cu fastpass-ul la caruselul minerilor şi apoi am plecat spre trenuleţul care dă tura întregului parc. Pentru ingineri am pregătit o fotografie specială, cu chei de un ţol şi alte rahaturi de scule de pe vremuri.

Plimbările cu trenuleţul sînt o treabă bună. Motiv pentru care ne-am dus la Disney Studio. Aveam de văzut două filme cu caracter interactiv, unul de animaţie şi unul pentru oameni mari. Ideea este că atunci cînd pe ecran plouă picură şi pe spectatori în sală, ca să prindeţi ideea. Deasemenea a început campania de cumpărături. Ultima zi, penultimii bani. Trening cu Fulger McQueen, hanorac cu tigrişorul, tricou cu Grumpy (pentru mine, evident) şamd. Ne-am întors la Disney Land pentru parada de seară a personajelor plus un dans al tuturor personajelor în piaţa mare din parc. Am mîncat nişte junk food la o prăvălie şi ne-am dus spre hotel să facem bagaje. Scularea la 6:00. Autobuzul la aeroport, acolo ultima ţigară înainte de a intra, pe urmă self checkingul care pe mine mă enervează la maxim, motiv pentru care am băgat codul lui junior să văd ce iese şi au ieşit corect toate biletele. Cumpărături prin Duty Free. Adică un set de brînzeturi care urma să pută super în avion, alte rahaturi. Fîl fîl pînă la Bucureşti, acolo bunicii ne aşteptau la aeroport dornici să îşi vadă comoara de nepoţel. Home sweet home.

Una peste alta o cazare de 5 nopţi plus mic dejun aşa şi aşa cu biletele de avion şi cu accesul în parc fac 2000 de euroi. Mai pune 1000 de euroi pentru strictul necesar gen transportul de la şi spre aeroport, o excursie şi mîncare 5 zile la prînz şi seara, că doar dai 2,5 euro numai pentru un suc. Dacă nu ai la tine încă 500 pentru tot felul de amintiri parcă e păcat. Mai exact fără 3000 nu te bagi, restul e ca să nu rabzi. Comparat cu o săptămînă la 5 stele turceşti e mai scump şi mănînci mai puţin, dar e altceva. Cu totul altceva. Şi a fost şi vîrsta corectă pentru junior, la opt ani cînd îi plac şi aventurile dar încă admiră şi personajele de poveste.

Tot pe scurt, a urmat vacanţa prin ţară. Urcare pe Transfăgărăşan. Drumul se aproprie de perfecţiune, cu foarte puţine porţiuni stricate şi foarte multe  porţiuni asfaltate de curînd. Aş avea o observaţie. Gherţoii care îşi scriu numele pe pereţi au evoluat de la GIGI 2001 la GYGY 2008, şi totul se datorează mesengerului, că acolo au învăţat toţi să se semneze GABY şi VASYLE ca să pară mai interesanţi. Sus la cabană am cumpărat tot felul de haleli strămoşeşti şi am băgat un picnic pe un caroi care avea ceva mai puţine căcăreze decît restul. Privelişte, brînză bună, aer curat. Am coborît şi ne-am dus spre Sîmbăta de Sus dar nu am găsit cazare la hotelul unde aveam chef să stau şi atunci am tăiat judeţele spre Sighişoara. Acolo am găsit un hotel care a fost cîndva de trei stele dar a fost suficient de bun pentru o noapte. A doua zi ne-am urcat la cetatea medievală unde ne-am plimbat  peste tot, evident cu o cafea băută în casa unde s-a născut Ţepeş. Am plecat spre sud vest, spre Sibiu şi apoi spre Sarmisegetuza Regia. Drumul este practicabil chiar şi pentru maşinile obişnuite. Nu am forţat ultima bucată doar pentru ca să urcăm şi noi o oră pe jos, să nu zicem că am fost pantofari. În rucsac aveam şi haleală, deci am mai băgat nişte păpică la o masă de lemn pusă acolo lîngă templu. Erau şi coşuri de gunoi. Despre pietrele şi lemnele ălea eu am părerea mea, nu deschid acum subiecte dacice. Am coborît ultimii şi am ajuns la maşină pe asfinţit, deci ne-am întors la asfalt pe întuneric. Drumul noaptea spre Bucureşti a fost OK, mult mai lejer decît pe timp de zi.

Da, s-a terminat vacanţa. Acum o săptămînă. Ceva drăguţ.

pAris, pe scurt

Pe scurt, că a fost o excursie scurtă, de nici 10 ore.

Sub Luvru au făcut un mall. Un euro pişarea. Cînd îi prindeţi la Bucureşti să le luaţi banii fără ruşine, da? Cică la veceul pentru japonezi costa un euro jumate, dar n-am fost curios. O sticlă de apă pe malul Senei e vreo trei euro. Nu vă mai plîngeţi că o duceţi rău la Bucureşti. La banii ăia daţi pe apă ar fi trebuit să îmi dea şi un cupon pentru pişare. Gata cu preţurile, că nu ne-am dus la pAris să facem pe chitroşii. Ideea e să nu vă mai plîngeţi cînd în România o chestie aflată în zonă turistică costă scump.

Ieşi din parcul ăla dintre cracii Luvrului şi vezi că au pietriş pe jos, chiar dacă beleşti ochii la o statuie aurită. Amărîţi, n-au avut bani şi ei de nişte pavele. O fi vreo soluţie talentată de drenat apa de ploaie.

Sper că pArisul are şi locuri gigea. Tot ce am văzut eu în centru sînt nişte străduţe meschine cu trotuare mititele unde stau măsuţele aliniate la înghesuială. Cred că dacă nu eşti atent mănînci din farfuria vecinului.

Nu ştiu ce e în Luvru, n-am intrat în cele două ore alocate, am preferat să colind pe străzi. Pentru Luvru trebuie măcar o săptămînă, aşa, ca semidoctul.

Da, au şi ei drumuri pavate cu piatră cubică unde mi-au clănţanit dinţii de  la cît zdrăngănea tot autobuzul.

Porumbeii din locurile ăstea publice nu fac doi bani. E o tîmpenie. Cînd o să inventeze careva porumbeii care nu se găinăţează mai vorbim.

Piramida aia de sticlă nu e chiar aşa de mare inginerie. Nici aia mică şi întoarsă.

N-au înghesuială prin centru pentru că la ei nu e nevoie să o iei prin centru ca să ajungi de la nord la sud şi de la est la vest. Cum Oprescu am auzit că va candida la Cotroceni slabe şanse să mai facă cineva şoselele ălea suspendate. Utopie, dar bună.

În turnul ăla vestit am întîlnit 6 francezi. 2 de culoare m-au controlat de bombe. Un alb a apăsat butonul la lift. Alt alb foarte convins a venit să îmi zică cum că nu se fumează în turn. Alţi doi de culoare vindeau la magazinul cu bomboane. Un simbol francez acest turn, ce să zic. Am poze cu elemente metalice ruginite bine. Le puteau repara şi cu un simplu spoitor, e la bază, le vede toată lumea. Eu n-am nimic cu negri, foarte bine că au venit în Franţa, felicitări. Eu am ce am cu francezii ăia care se dau cocoşi galici.

N-am văzut ţigani. O fi bine, o fi rău?

Ploua la burghezie grupa mare, adică des. M-am dezbrăcat şi îmbrăcat de m-am plictisit, de 14 ori. Cald, frig, plouă. Scoate geaca, pune geaca, pune şi pelerina de ploaie. De cît mai multe ori. Dar de la atîta ploaie n-au praf.

Nici reclame pe clădiri.

Plimbarea pe Sena. Au ei podurile ălea  multe pe care le prezintă de parcă ar fi fost toate făcute doar cu ocazia întîlnirilor de gradul trei cu civilizaţiile extraterestre. Defapt le-au făcut că le erau necesare ca să trecă de pe un mal pe altul. Mare brînză. Plus că au un pod atît de manelist cu statui, cu aureală şamd, că îmi venea să borăsc. Amintire de pe vremea prieteniei cu un ţar rus. Mi se fîlfîie, tot o gheţoială. Să nu mai rîdeţi de ţiganii noştri cînd îşi fac turnuleţe aurite. Le-au văzut la pAris.

Mare atracţie pentru ghida de pe batomuş a fost să ne arate cea mai mică casă de pe malul Senei. Adică un gang între două case unde un disperat a făcut două camere una peste alta. Nişte şmecheri francezii ăştia. Doar ei au cea mai mică casă de pe malul Senei.

Ăştia şi-au făcut cîte un monument de fiecare dată cînd erau foarte aproape de a căştiga o bătălie. Deh, imperialişti, imaginea contează.

Îmi place cum au amplasat cartierul ăla de zgîrie nori.

Spaniolii sînt foare gălăgioşi. Nişte latini, nu-i aşa? Or avea şi ei ţărănoii lor sau am avut eu norocul să nimeresc în autocarul cel mai vesel.

Centrul pArisului este trist, ascultaţi-mă pe mine. Numai vechituri. Statui care nu mai spun nimănui nimic, cred că nici japonezii nu bagă mai mult de  2-3 poze la caricaturile ălea. Poduri care ar trebui reparate într-un ritm mai alert, nu unul din cinci. Marele acoperiş de sticlă de la expoziţia mondială din 1900, cînd, nu-i aşa, dacă tot a venit vorba, francezii aveau metrou electric şi alte cîteva minuni. Cum naiba n-au cîştigat ăştia niciun război? Pentru că nu le-au purtat aproape de casă iar atunci cînd acestea s-au apropiat de pAris le-a trecut cheful şi s-au predat. Trebuie că sînt excepţionali ca politicieni, chit că nu le-a ieşit niciun papă. Domul invalizilor e poleit cu aur. Ologii ăia care se întorceau din războaie se simţeau oare mai bine? Excese din trecut. Un pastel pe care sper că nu mai simte nimeni nevoia să îl copieze. Centrul ăsta e un oraş excepţional pentru umanişti. Atît. Dar trebuie să fii foarte umanist. Parol.

Cică la pAris e romantic. N-am simţit niciun impuls suplimentar. Probabil că îmi iubeam jupîneasa la maxim încă de la Bucureşti. Sau nu ne-am plimbat ţinîndu-ne de mînuţe seara prin părculeţe ca să vizităm sequoia unde s-a pişat Balzac.

Am văzut nişte chestii inginereşti deosebite. Asta în contextul în care riscul seismic la pAris, ca dealtfel în trei sferturi din Franţa, este negligeable mais non nulle. Adică să vă intre asta bine în cap. Cutremur mai mare de 4 pe Richter nu au mai avut la pAris  de la Monsier De Neanderthal încoace.  Toată ingineria lor seismică se aplică în colonii, în Martinica. Ei construiesc ca să îl ţină şi pe vecinul de deasupra. Ingineria gravitaţională e uşoară. O pot face şi arhitecţii. Mă uitam la o biserică veche de sute multe de ani care arăta foarte onorabil. La noi ar fi căzut de mult. Nu apuca o sută de ani. Fiecare cu norocul lui.

Ţineţi minte băsculeanele ălea de meşterică de pe vremea lui Pingelică? Aveam şi eu băsculean. În clasa a şaptea dădeam la pilă în atelierul şcolii cu bască şi halat. Ora de atelier. 1982 să fi fost? Ce vremuri… Exact băsculene de ăstea se vînd la pAris pe centru. Ţ euro bucata. Ei le zic berete şi cred că le poartă mai mult ele, aşa am văzut eu în filme. În filmele porno.

Eu unul nu consider că trebuie să faci orice pentru a ajunge la pAris de dragul pietrelor de pe acolo. Dacă le vezi atunci e bine. Dacă nu, poţi să mori împăcat, îţi ajunge ce ai văzut la televizor.

Etapa pAris zic eu că a fost tare importantă în evoluţia civilizaţiei pe planetă. Doar că a trecut. Au revoir.

Ţineţi aproape, va urma ultima cîrcoteală din Disneyland, plus un episod românesc, de pe Transfăgărăşan la Sarmisegetuza Regia.

(va urma)

PS: Să nu uit, toată lumea şi-a făcut poze la pAris şi le-a pus pe blog sau măcar ca wallpaper. Uite-o şi pe a mea.

…şi cum ziceam, am fost la pAris…

Adică mai mult la Disneyland, deci să trecem la subiect.

Să ne lămurim niţel. Disneylandul ăsta este format din mai multe chestii agregate astfel încît să distreze clientul şi să îi ia bănuţul. Există un parc Disney cu cinci tărîmuri, adică strada principală şi tărîmurile poveştilor,  sefeului, vestului sălbatic şi aventurilor. Mai există şi studioul Disney care este aşa, mai cinematografic, plus satul Disney şi hotelurile Disney. În principiu o zi nu ajunge. În două zile poţi alerga cam peste tot. În trei zile poţi să o faci la pas.

Ordinea după care treci prin toate drăciile (mă rog, cam 10% sînt închise, revizii, chestii) îţi aparţine dar trebuie să ţii cont de cîteva condiţii cînd ai copilul cu tine: există cîteva scule mai ales din categoria caruselurilor în care există limite inferioare de înălţime gen 1,02 m, 1,26 m, 1,40 m. La ălea la care juniorul nu se califică, adică cele cu 1,40 m, îi explici copilului din timp că el n-are voie dar că te vei da tu ca să îi poţi povesti cum a fost. Metoda asta am învăţat-o de la un american sau de la un evreu francez, nici nu mai ţin minte. Deasemenea graşii din categoria Piedone nu încap pe nicăieri, dar nu a fost cazul meu, oi fi eu gras, dar nu agabaritic. Deasemenea bunicii mai ruginiţi nu e bine să se dea prin comedii, o să se lase cu oase şubrede. De aia nu am luat bunici cu noi, consumau cazarea degeaba. Dacă stai la hotelurile lor te lasă în parc cu două ore mai devreme, de la 8:00, dar te înşeli dacă crezi că funcţionează toate instrumentele. Cred că nici măcar un sfert nu sînt pornite pînă la 10:00 cînd oricum vine puhoiul, dar teoretic te poţi găsi în faţa puhoiului, în pol position.

Să o luăm cu începutul. Ajungem noi la parcul ăsta, intrăm prin controlul antiterorist, adică pipăială la bagaj, angajaţii trecînd printr-un filtru cu raze X, pe urmă băgăm biletele ca la metrou şi dăm navală. E un fel de a spune, că era nouă dimineaţa, citisem din program că nu e deschis peste tot, deci pornim pe aleea principală şi ne îndreptăm spre castel.

Vizităm castelul (paznicii de la etaj sforăie, ăia în armuri, evident) şi coborîm în ţara poveştilor. Prima chestie fără stat la coadă care ne-a ieşit în faţă au fost ceşcuţele. În concluzie ne-am dat în ceşcuţe pentru că nea Disney nu are voie cu gărgăriţe, ălea cred că sînt proprietate intelectuală românească.

Am intrat şi la plimbărica cu bărcuţa în lumea păpuşilor, te veseleşte oricît de morocănos ai fi. De acolo ne-am dus în Discovery Land unde sînt chestiile SF. Ne-am dus la agenţia de călătorii stelare unde am băgat prima coadă destul de lungă, şi cam asta e media, între 30 de minute şi o oră pentru 5 minute de fun. Nu toate sculele au fastpass (să poţi să îşi iei un bilet şi să vii peste 2-3 ore şi să intri în faţă). Ne-am urcat în nava stelară şi am plecat prin spaţiu dar am nimerit în mijlocul atacului lui Luke Skywalker asupra navei Imperiului şi în concluzie am dat şi noi o mînă de ajutor. Pe urmă am intrat într-o drăcie unde împuşcam extratereştri. Aici am avut revelaţia vieţii mele. Jupîneasa s-a urcat cu Juniorul într-o tărtăreaţă galactică, eu m-am suit singur în următoarea. Ei aveau fiecare cîte un pistol, eu trăgeam cu două deodată. Eu am făcut vreo 25 000 puncte adunate pe ambele pistoale şi Jupîneasa a făcut vreo 75 000. Eu ar fi trebuit să îmi fac un harachiri dar cum plătisem şi avionul de întoarcere mi-am zis că e păcat de bani şi am renunţat. Da, eu m-am mai dat şi cu misiunea spaţială (un carusel, deh) cît timp ai mei m-au aşteptat cuminţei.

Ne-am dus apoi în tărîmul aventurilor unde ne-am plimbat prin grote, la casa din copac a lui Crusoe, pe lîngă corabia piraţilor, am intrat la o chestie gen oraşul piraţilor cu schelete and stuff. N-are sens să intru în amănunte, bănuiesc că le găsiţi pe toate pe youtube. Ce este interesant prin tot parcul? Răţuştele se bălăcesc prin toate lacurile, ceva frumos.

Nici nu mai ţin minte ordinea, dar în aceeaşi seară şi a doua zi am băgat cu vaporul cu zbaturi, cu caruselul minerilor căutători de aur, am fost în casa groazei care nu e cine ştie ce, s-a dat şi jupîneasa în misiunea spaţială, am fost la Alba ca Zăpada, la Pinochio, am vizitat Nautilus şi am băgat o oră de coadă la un rahat cu maşini vai mama lor, dar nu puteam să îi refuz plăcerea Juniorului.

Deja ştiam ce vrem să facem în ultima zi, dar vom ajuge şi acolo.

Stimaţi tovarăşi, magazine, bude şi restaurante fără număr, toate cu articole cu personajele din desene atîrnate, pişoare (că la femei eu n-am intrat) şi junk food. Aşa că încă n-am dat startul la cumpărături masive şi serile am mîncat în satul Disney, întîi la o prăvălie care se credea în junglă şi apoi la un fel de bar sportiv care măcar avea mese afară şi se putea fuma. Să nu uit, la prăvălia aia cu jungla i-am comandat Jupănesei o combinaţie de fripturi. Mi-a oferit de la ea să gust cîrnaţi sau pui, dar despre coastele de miel doar mi-a zis că au fost formidabile.

Poate că am ameţit niţel ordinea, dar în a treia zi de excursie adică în cea de a doua zi de parcuri ne-am dus dupăamiaza la studioul Disney. Acolo ne-am dat cu liftul din Twilight Zone, am fost la spectacolul de cascadorii care a fost destul de uşurel, am intrat la trucajul din Armaghedon, ne-am băgat la caruselul Aerosmith, am mers cu trenuleţul la trucajul cu cutremurul cînd ia foc camionul şi pe urmă dă peste el puhoiul de apă, şi cam atît. A, ba nu, ne-am dat cu maşinuţele învîrtitoare din gaşca lui Fulger McQuinn şi am intrat după o aşteptare de aproape o oră la un coaster în care cică îl căutam pe Nemo. În plus am făcut o poză cu o rudă pe care nu o mai văzusem de mult timp.

Urmează vizita de o zi prin pAris. Ţineţi aproape, voi fi foarte cîrcotaş…

(va urma)

…adică am fost la pAris…

Defapt scopul a fost să merg la Disneyland, pArisul s-a nimerit şi el prin zonă. Dar să o luăm cu începutul…

Totul e să te urci în avion, mai ales dacă decolează la 7 dimineaţa, adică trebuie să ajungi la aeroport înainte de 6 adică trebuie să te scoli la 4 şamd. Deci deja pot spune că a ajunge la pAris e naşpa, dar pentru Disneyland se merită, mai ales că Juniorul Cosmic a ajuns la vîrsta aia magică de 8 ani la care merită de la părinţi asemenea excursie, că dacă nu acum atunci cînd şi dacă nu noi atunci cine?

Da, aeroportul Otopeni a rămas încă un loc normal, adică mai ai unde să fumezi o ţigară şi după check-in, şi cum eu merg cu avionul destul de rar mă tot aştept din cîteva în cîteva luni să dispară şi asta, de dragul UE and shit.

Aveţi răbdare, o să citiţi despre fapte de vitejie, o să vedeţi şi poze (nu poze cu pArisul, de ălea aveţi pe google iar dacă vreţi cu bucăţele de clădiri and stuff mai bine intraţi la rezistenţi, tot tencuială se cheamă, şi încă de aia de a rezistat la cutremure).

Pînă una alta (aici doamnele derulează paragraful pentru că ar fi păcat să închidă pagina şi să piardă informaţiile ulterioare) vom începe cu un scurt ghid de dat băşini în burghezie. În avion aştepţi pînă se serveşte haleala aia şi se strîng resturile. În 15 minute dorm toţi şi aşa vei simula şi tu în timp ce dai drumul la fîsîite, cîte una la trei minute ca să nu creadă ăia că deturnezi zburătoarea. În pAris le dai oriunde nu ai un burghez alb fix în spatele tău, să nu nimiceşti ultimile rămăşiţe ale poporului francez. Dacă ăla din spate e spaniol fii deschis şi dă-o tare, ăştia sînt ţărani cu patalama, nici nu ştiu să se dea din uşa autobuzului la urcare ca să coboare mai întîi ăia de au ajuns la destinaţie. La Dineyland poţi să le dai mai ales în carusele, că la cum te amestecă ăia nu se cunoaşte, dar te rog eu nu le da pe alei între copii, ăia sînt la nivelul curului tău împuţit şi rişti pruncucidu’.

Eu fiind ţărănoi de Bucureşti născut crescut fix în centru cu domiciliul pe malul Dîmboviţei şi vecin cu ditamai Casa Poporului e destul de greu să mă ofilesc cînd văd nişte clădiri oarecare (plus că le-am văzut şi în filmele cu muşchetari şi Louis de Funes, am cultură) şi nu mă impresionează Sena că doar am şi eu Dîmboviţa prin faţa blocului, aşa că atunci cînd am ieşit din aeroport am belit ochii ca orice inginer la ce dracu au construit ăia, ditamai parcarea de planoare. Acelaşi gen de investiţie ar costa la noi de vreo trei ori mai mult, şi nu exagerez deloc. Nişte căcaturi de grinzişoare şi beţişoare ţin carena aia întoarsă numită acoperiş, drumurile ălea suspendate stau pe nişte scobitori penibile şi rare pe care dacă în Ro îi numeşti stîlpi intri la puşcărie, se cunoştea că am ajuns într-o ţară unde ăia aud de cutremure doar la ştiri. Urma să văd clădiri vechi de sute de ani făcute să stea pe loc sub curul burghezului, că nici praful nu se pune acolo pe ele, plouă la pAris tot timpul, vai mama lor. Eu nu doresc răul nimănui dar dacă se ajunge vreodată ca pArisul să suporte un cutremur peste 6 pe Richter nu mai rămîne nimic în picioare.

Aşa. Şi am ajuns la shuttle, adică autobuzul care duce victimele la Disneyland. Ploua şi în niciun caz nu ploua torenţial. Se strîngea balta de 5 cm adîncime exact între trotuar şi autobuz, scurgea fiind lipsă. Adică dacă vrei să te urci în autobuz o iei prin baltă cu curaj. Tragi şi de troller după tine, că e impermeabil şi pluteşte. Ditamai aeroportul, dar detaliile fac toţi banii. Şi scriu toate ăstea ca să nu vă mai aud că ăia în vest sînt perfecţi. Pe dracu. Totuşi putem folosi un excrement lingvistic afirmînd că sînt niţel mai perfecţi.

Trecem peste drumul cu autobuzul pentru că nu doresc să le critic şi autostrăzile, totuşi le au şi le au bine, deşi am senzaţia că devin prea pline şi deci insuficiente pentru traficul lor.

Ajungem la locul faptei. Am luat bilete la un 2** lîngă parc, care e echivalentul unui 4** turcesc, mai puţin lipsa aerului condiţionat despre care am senzaţia că la pAris nu e necesar. Ideea e că dacă nu îţi place camera înseamnă că deja ai stat prea mult în ea, iar lui Junior i-a plăcut aranjamentul de orăşel western şi faptul că a dormit în patul şerifului (aşa l-a numit el), că doar el e principalul turist în excursia asta, nu moi şi cu jupîneasa cosmică.

Ne lăsăm calabalîcul în cameră şi plecăm înapoi la recepţie. Am stat la informaţii juma de oră de se făcuse ditamai coada în spatele meu pentru că ăştia s-au chinuit cu jde chitanţe şi hîrtii ca să îmi vîndă excursia de o zi la pAris, vizita la acvariu şi masa de seară la spectacolul western.

Iată că avem un program, ca să zic aşa. Prima zi acvariu, mall şi spectacol cu indieni şi cowboys, încă două zile de Disneyland, o zi la pAris şi ultima zi dedicată pentru Best of Disneyland plus cumpărături tematice (pentru doamne vom adăuga la sfîrşit lista care mi-a golit contul).

Dar prima dată am mers spre parc să studiem teritoriul. Da, seamănă cu harta, deci hai spre acvariu. Ăştia zic shuttle la orice rahat de autobuz sau de dubă care merge de la punctul A la punctul B, deci a venit un microbuz să mă ducă la mall. Eu nu zic că vroiam la mall, dar acvariul acolo e, în subsolul mallului. Ca să zic aşa, din motive care mă privesc, eu parcă am anumite idei preconcepute despre malluri, dar ca să faci un acvariu în subsol mi se pare o idee straşnică, e o ancoră foarte bună pentru clienţi. Mai ales că nu eşti în vreo mare capitală şi astfel cu acvariul care lipseşte din Dineyland atragi clienţii din parc, clienţi care altfel nu ar avea vreun mare motiv să apară. Sistemul e acelaşi pur comercial cu nişte finisaje bunicele, cu toate brandurile alea prezente atît în interior pe galerii cît şi mai ales foarte drăgălaş într-o mini bourgeoisie cu căsuţe şi alei unde să te promenezi cu deştu-n nas. Cum se făcea ora 4:00 am intrat la acvariu să vedem cum se hrănesc rechinii, şi da, nu încăpea vrea balenă în subsolul mallului dar ditamai rechinul era prezent printre zeci de alţi peşti şi peştişori, hap hap. Şi pentru kinderi e chiar fain, zău aşa. Ştiti acvariul de la Constanţa de pe faleză? Mititel ca mazărea, ca să zic aşa. Deh, noi la Marea Neagră, ăia cu ditamai oceanul alături. Nişte imperialişti.

Am plecat prin mall fără a intra prin magazine ci doar ca să găsesc alimentara, să văd şi eu cum trăiesc cu adevărat francezii, că oferta pentru turişti în Disneyland e de 2,5 euroi pentru o fanta, deci japcă de japcă. Asta aşa, ca să nu vă mai plîngeţi de preţurile de la Mamaia. Peste tot cînd prinzi turistul îl faci la portofel, n-au inventat constănţenii nimic. Dragii moşului, francezu’ trăieşte bine, preţurile sînt ok, roşiile erau incredibil de roşii şi perfecte, nu ce atîrnă prin galantarele hypermarketurilor franţuzeşti din Ro, la raionul cu brînzeturi pe care l-am văzut în zare mi-aş fi dorit să mă lase să lucrez doar vreo două zile pînă le gustam pe toate. Eu cînd gust mă şi satur, asta ca să fie clar. Deşi mai văzusem asta în alte părţi e momentul să vă repet. Spaţiile dintre rafturi sînt de două ori mai mari decît la noi, adică burghezii au loc cu cărucioarele foarte elegant, nu în îmbulzeala de la noi. Vom evolua dacă ştim ce să cerem, dar pînă una alta le umplem magazinele, deci nu se grăbesc nici ei. Vă explic din nou că atunci cînd vor fi şi la noi de trei ori mai multe hypermarketuri şi malluri ca pînă acum veţi vedea deosebirea şi modul cum ştiu ei să respecte burghezul. Şi da, stăteau foarte prost în Franţa cu sortimentele de bere din hypermarket, probabil că le ţin ascunse prin altă parte.

Retur la hotel cu nişte cornuleţe, ciocolate şi ape plate cu o ţîră de touche de lămîie.

Să vă explic, poate aţi văzut la viaţa voastră doar germani. Francezii vorbesc repede. Repede. Foarte repede. Extrem de repede. Pe cît de lung e un cuvînt nemţesc, pe atît de repede vorbesc francezii. Dacă faci greşeala să răspunzi în franceză ăla crede că tu înţelegi şi bagă 120 de cuvinte pe minut de te pierde pe drum din primele 5. În concluzie răspunzi în engleză chiar dacă simţi nevoia aia grea de a te da mare că parlezi chelcăşoz. La engleză se percutează binişor la Disneyland, doar au şi turişti de peste Mînecă, e a doua limbă oficială, că neoficial mă doare capul de atîta spaniolă. Cu franceza trebuie să să rămîi la stadiul de Bonjour, une fanta et une cola. Merci. Plus că engleza lor e ca a noastră, învăţată din filmele americane, că cu engleza noastră de baltă o furi în Anglia cît cuprinde, au ţăranii ăia la Londra nişte accente de te doboară. Dar asta e altă generalitate din altă poveste. Ceea ce nu ştiţi este că jupîneasa mea are oarece calificare en francais de pe vremea cînd se făcea profesoară. În concluzie avea cine să priceapă mult mai mult ca mine din păsăreasca ălora, dar totuşi a existat un cuvînt pe care mi l-am adus aminte cu mult înaintea ei, deşi eram incapabil să îl aşez într-o propoziţie cu acorduri şi alte alea. Ghiciţi ce cuvînt? Non? Buteil. Sticlă. Glajă, mă. Nu că mi-ar păsa prea tare cum se scrie.

Seara ne-am dus la Western Billy pupu Iha Iha Show. Şi cum am făcut noi dar am stat fix pe centru în primul rînd. Am eu un talent anume de a nimeri în primul rînd fără a intra primul. Prin teleportare, n-aveţi voi cum să cunoaşteţi aşa ceva. Acolo a fost gigea adică au alegat ăia cu caii, cu căruţele, cu vacile, au tras cu pistoalele, au făcut nişte mici cascade de l-ar buşi rîsul pe Szobi Czeh. Ne-au dat nişte mîncare, bună la gust, fasolea fiind chiar perfectă, dar puţină după standardele mele. Cu grijă să nu sărăcească acţionarii de la Disney, că tocmai au dat 4 miliarde de cocari pentru Spiderman & Comp. Deasemenea acolo am văzut cel mai mic muffin de pe planetă, mare cît o bomboană. Na dovada:

Au francezii ăştia un talent să nu cumva să te saturi ceva de speriat. Ai dracu’ de zgîrciţi, defapt au inventat mîncarea puţină şi scumpă şi fraierii chiar cred povestea, cum că aşa dă bine.

Bun aşa. Înapoi la hotel cu autobuzul în care după cum vă spuneam ştiu spaniolii să se înghesuie foarte bine. Somnic, că doar ne-am sculat la 4 dimineaţa. Deşteptarea la 6:30. cică sînt în concediu. Pe naiba. Fuga la micul dejun care e un rahat continental adică naşpa şi apoi direct la părculeţ. De la 10:00 dau năvală turiştii oarecare, noi ăştia din hoteluri avem voie de la 8:00. Aşadar ajungem pe la 9:00, căscăm gura, ne învîrtim de colo colo, deci ajungem la Castel. Acolo cică doarme frumoasa din pădurea adormită. Pauză de scris, mi-am adus aminte că trebuie să caut nişte filme pe net, desene animate evident, am temă să le găsesc pînă mîine. Staţi aproape, revine nenea.

(va urma)

Ultra All Inclusive (5)

Cel mai mişto într-o excursie este cînd ghidul abia aşteaptă să scape de tine, adică el le explică ruşilor în rusă şi ar trebui să vorbească încă o dată în engleza pe care nu o prea ştie şi pentru tine, deci stabileşti cu el că la ora x este întoarcerea la microbuz şi asta e tot.

Undeva pe la anii cînd cavalerii europeni aveau şi ei o treabă prin Orientul Mijlociu, din ruinele mausoleului de la Halicarnas s-a făcut ceva mai încolo o cetate pe malul mării, pe o limbă de pămînt aşezată strategic (aşa zice lumea, eu nu cred că au cărat ăia chiar toţi bolovanii dintr-o parte în alta). Cetatea s-a făcut muci şi dînsa, dar turcii, din dragoste de turism, au reparat-o cum s-au priceput mai bine, introducînd cît mai multe semne cavalereşti prin pereţi în loc de ferestre, ca să se simtă bine turistul englez şi cu cel german.

Totuşi cetatea e mişto, are privelişte mişto, cameră de tortură unde sclipeşte un kitch de bec roşu, cameră cu cavaleri şi armuri, un muzeu cu o barcă antică scoasă de pe fundul mării, explicaţii debile despre cum se transportau produsele în antichitate în amfore şi cum se forau puţurile de apă, flori foarte frumoase şi galerie de cioburi antice. Deşi muzeul este un amestec cu de toate, multe chestii pot fi interesante. Mult mai interesante decît Mausoleul din Halicarnas, una dintre cele şapte minuni ale lumii, un loc în mijlocul unui cartier unde într-o săpătură pe stînga se vede un mic tunel care coboară la mormîntul cu pricina, adică genul de loc unde eu nici măcar n-am binevoit să cobor şi am preferat să aştept cuminţel la umbră.

Încărcaţi de istorie am hotărît să petrecem la hotel ultimile două zile, cu băiţe în piscină, păpică, cafele, umbră şi lenevire. Mai ales că urma să avem parte şi de un turkish night, unde eu urma să văd nişte belly dance.

Înainte de spectacolul respectiv (unde 50% sînt scene copiate din spectacolele trupei Focurilor Anatoliei) a avut loc premierea concursului de baschet unde doi români şi un azer au ocupat podiumul (nu mă întrebaţi cîţi au participat). Unul dintre români fiind Cosmos junior, că era concurs pentru kinderi, a trebuit să ajungem din timp acolo ca să nu pierdem festivitatea olimpică. Nici nu a apucat prezentatorul să spună cine ce a cîştigat că puştii erau deja sus pe podium, veseli de parcă cîştigaseră la Olimpiadă.

După nişte dansuri tematice turceşti a venit şi momentul mult aşteptat. Belly dance. Evident că în final s-a produs şi o româncă. Profesionistă. Meserie. Îmbinarea experienţei maneliste cu dansul oriental din buric m-a făcut să fiu mîndru că sînt român. Zău. Pe bune. Individa (din Brăila) era oricum de zece ori mai tare decît toate păpuşelele sovietice şi exsovietice care umpleau seara panorama hotelului plimbîndu-şi D&G-urile prin peisaj. Asta apropo de piţipoance, unde rusoaicele rulz, după părerea mea.

Cu ce am rămas din această minunată vacanţă? Amintirea principală? O prăjitură ca un rulou din cremă de zahăr ars caramelizat ulterior printr-o prăjire gigea, excepţională la gust, singura chestie de care îmi poate fi dor din tot Ultra All Inclusive-ul ăsta.

(gata, nu va mai urma)

 

Ultra All Inclusive (4)

Au ăştia un stil să denumească trei boscheţi cu nişte titluri extrem de *turistice* de te apucă cheful să le dai una în cap. Adică plecăm noi în croazieră şi în microbuz ghida, de data asta o rusoaică, explică în rusă şi special pentru mine în engleză că vom vedea peştera frumuseţii (sau ceva în genul ăsta) unde *se zice* că însăşi Cleopatra făcea spa ca să îşi întreţină frumuseţea orbitoare. Vom mai vedea celebra plajă a cămilelor, vom face baie în Egee la locul cel mai frumos din toată lumea şi apoi vom merge la acvariu. Belea, mă gîndesc eu, o să fie absolut minunat. Caz în care am grijă să nimeresc locuri înauntru, adică aproape de bar şi la umbră. Corăbioara cu care pluteam noi era mai nouă, caz în care căpitanul, un mediteranean cu părul lung şi aspect erotic pentru toate rusoaicele de la bord, băga motorină la maxim, aşa că sentimentul că tigaia noastră depăşeşte toate celelalte tigăi deja îşi scotea jumătate din preţul excursiei.

Ajungem noi la peştera aia, face barca o garare cu spatele la un fel de ponton, moment după care ne vărsăm afară ca să vedem peştera.

Peştera e o gaură care se vede niţel pe sub stîncă deoarece a crescut între timp nivelul oceanului planetar. Locul unde fac ăia baie este separat de mare printr-un pereţel iar acolo cică e apa din izvorul termal. Vrei să faci o băiţă în izvorul termal? Trei lire turkish, adică aproape vreo trei dolari americani ca să faci pleosc. Nu, mersi. Nu de zgîrcenie, dar este absolut neinteresant. Junior găseşte pe ponton un nenea care vindea porumbi fierţi. Aflu că un cucuruz e trei dolari şi refuz cu îndîrjire să îi cumpăr. De aia. Doar nu a adus ăla porumbu’ cu mari eforturi tocmai din Zanzibar, dă-l naibii de porumb. Nu de zgărcenie, că mai tărziu i-am luat o îngheţată din barca cu îngheţate care a tras lîngă barca noastră, şi aia era cinci coco, dar măcar alerga ăla pe mare cu frigiderul băgat în priză, făcea şi el ceva…

Bun… Studiem noi cum se trage ancora sus, revenim la locurile noastre, asistăm la nişte manelisme ruseşti cu ghidele şi nişte obosite, adică buricisme de doi bani din programul de divertisment *Davai, Davai, Dancing Everybody!*. Cu ocazia asta înţeleg ce este cealaltă ofertă din programul de excursii, vestita croaziera de noapte, un fel de îmbătare plutită. Ajungem la locul de băiţă, un loc lîngă o insulă la fel cu oricare loc de lîngă oricare insulă. Ţuşti în apă, pluta pe spate, bîldîbîc, fleoşc fleoşc, iar pluta pe spate, ceva frumos. Revenim cu toţii sus la bord, ştergerea, decolarea spre plaja cămilelor. Acolo aceeaşi garare pe un mare ponton, plimbărică pe ponton, ajungem la plajă, plaja avea nisip mult, o mare chestie pentru cine vine din Siberia, iată şi cămilele, două amărîte care plimbau pe un traseu de douăzeci de metri turiştii care se înghesuiau să facă poze pe animale. Exclud să mă bulucesc în asemenea condiţii, îi explic lui junior că e nasol pe cămilă pentru că atunci cînd se ridică te bălăngăne ca naiba şi în plus pute, apa e mică şi plaja e lungă, deci stimata jupăneasă hotărăşte că vrea să se scalde, păzesc hainele pe plajă, vine o familie de pensionari sovietici care îmi lasă tot mie în grijă nişte ţoale, oricum nu înţeleg ce spun ei acolo şi le arăt din priviri să le pună pe nisip. Noi plecăm, boarfele pensionarilor rămîn acolo, le fac semn că am plecat, ei se încruntă, naiba ştie ce înţeleseseră ei, aia e. Îmi dau seama că dacă fac rost de doi struţi şi inventez plaja cu struţi sparg turismul mondial.

Abia aştept să ajungem la acvariu. Pe puntea vasului are loc o sesiune de modeling, toate turistele insistă să îmi facă fotografii, mă supun ca să nu fiu aruncat peste bord, le înţeleg, unul este Nenea Cosmos.

Ajungem la acvariu. Mă uit eu de jur împrejur, nimic, doar apă. Mă prind că escrocii ăştia numesc *acvariu* vreun loc cu peşti şi încep să mă chiorăsc după dînşii. Nu văd decît vreo trei luciri mititele care puteau să fie aşa, cam de trei sardele. Toată lumea face din nou baie, motiv pentru care trebuie să mă bag şi eu în apă pe post de bodyguard pentru junior. De sus nişte rusoaice tîmpite aruncă cu felii de pîine în apă ca să atragă peştii, aşa că în scurt timp înotăm printre miezuri de pîine, deci noi sîntem peştii, este acvariu cu autoservire.

Per total excursia a fost mult mai drăguţă decît o zi pe şantier, deci e bine, hai înapoi la hotel cu microbuzele. Aici are loc o lege a lui Murphy care zice că dimineaţa te ia microbuzul primul şi seara te lasă ultimul, de parcă hotelul meu era la capătul Turciei. Deh, primii sînt turiştii ruşi, asta e. Urmează o masă la restaurantul mediteranean unde eu cer masă cu vedere la Egee, nu la piscină, ăla zice că nu se poate, îi explic că aşa vrea eu, deci problema este a lui, pricepe şeful lui şi se organizează ca atare, toate bune, apus pe malul mării, Efes, chestii. Mîine urmează excursia la ruine.

(va urma)

Ultra All Inclusive şi ceva în plus (3)

La sfîrşitul vacanţei urma să constatăm că junior s-a umplut de bubiţe, jupîneasa a acumulat şi dînsa cîte ceva, eu însă nimic. Nimic. În concluzie ori tegumentul meu este foarte rezistent deoarece am făcut stagiul militar la infanterie, ori ei au făcut ceva anume şi eu nu.

Dimineaţa devreme familionul execută programul matinal de trezire şi primenire după care purcede afară din cameră spre micul dejun. Aşa de bun a fost acest mic dejun, că eu unul le-am ratat cam pe toate celelalte, nu că n-ar fi fost destulă mîncare, dar un mic dejun fără suc de portocale proaspăt stors la discreţie şi faguri de miere mi se pare o pierdere de timp, chiar nu simţeam nevoia să bag în mine tot ouă şi brînză. Aşa îmi trebuie dacă am nimerit în zonă cu englezoi, ăştia sînt cu fasolea la breakfast, să fie iubiţi. Bun aşa, hai la piscină. Înhăţăm prosoapele, apoi salteaua, mingea, ochelarii de scafandru, tubul de respirat, ceilalţi ochelari de înot, cremele de plajă, după plajă, pe plajă, la plajă şi în plajă. Singurul care nu se unge cu nimic sînt eu. De la băiţă eu întotdeauna dau fuga sub umbreluţă. Asta ca să fie clar de unde atîtea bube la alţii şi pe mine nimic. Cinci cărţoaie am cărat după mine şi aşa am avut activitate suficientă sub umbrele. Nu, nu vorbim de literatură de Nobel, doar de pagini multe, aşa că, în rezumat, într-o săptămînă am găsit inelul lui Solomon care a ajuns de la un samurai care mai era şi japonez la Vlad Ţepeş, pe urmă prin America şi pe urmă la Ceauşeşcu, am oprit două bombe nucleare furate de la ruşi şi puse la Los Angeles şi San Francisco de un industriaş nebun pe mînă cu CIA ca să provoace un atac nuclear american împotriva întregii lumi musulmane, am găsit şi distrus un cap al traficului de carne vie de prin Bosnia, evident via Bagdad, deşi eu nu vroiam să mai lucrez pentru CIA dar tot acolo am nimerit, pe urmă, fiind un angajat britanic în asigurările de obiecte preţioase, am descoperit o chestie care te face nemuritor şi invicibil şi pe urmă am scăpat de ea că nu făcea bine la sănătate, adică prea vroiau să mă omoare toţi, am căutat pe un imbecil bogat care s-a îngropat cu toată averea într-o piramidă din America Centrală, aşa, de şmecher, doar ca să am ce face prin junglă juma’ de carte, la final cerînd de la jupîneasa o carte de citit, pentru că cele 2000 de pagini ale mele s-au dus prea repede.

Aşa. Apa gigea, ceva băuturi de la băruleţ, nu prea cald, adică temperaturi civilizate, sub 35 de grade, deci la ora prînzului mă caută nea ghidu’ de la Teztour ca să ne vîndă o excursie, poate două. Îl întreb dacă e plătit funcţie de cîte excursii vinde, zice că nu, e cu salariu fix, caz în care continuăm discuţia. Dintre super oferte de mare angajament îi zic să scoată tot ce presupune că merg cu microbuzul mai mult de o oră, aşa că rămînem la o mare plimbărică cu bărcuţa pe mare şi la o vizită la marea minune a lumii, adică mormîntul unui gagiu important din antichitate. Noroc că ştiam că mausoleul ăluia e cam demolat, deci nu mi-am făcut mari visuri, dar vorba aia, şapte minuni ale lumii, să vadă copilul, să iubească istoria, cultura şi civilizaţia mediteranenană, mai ales că tot prin zona asta s-a născut şi Herodot, fără de care nu am fi ştiut niciodată care au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Aşa. Peste două zile urma să plecăm pe mare cu vaporaşul iar peste trei zile urma să vedem vestigii istorice, adică mormîntul ăluia şi o cetate transformată în muzeu. Înapoi la plajă, că nici masa de prînz nu mi-a spus prea multe, pe una ratînd-o pentru că pur şi simplu la 14:30 ăia au închis uşa la restaurant, pe celelalte ratîndu-le apoi cu deosebită plăcere, nefiind pe acolo mai nimic care să mă facă să îmi mut fizicul de lîngă piscină, unde găseam oricum un doner, o salată gigea şi nişte ayran. Şi tot aşa a mai trecut şi a doua zi, notabilă fiind însă masa de seară la care m-am dus la restaurantul cu specialităţi turceşti unde toate chestiile au fost bune, mai puţin nişte chiftele extrem de iuţi, noroc că colegu’ care împărţea haleala a apărut repede cu Efesu’ rece, ca să fie bine. Şi încă odată, şi încă odată. Pe urmă am fost la amfiteatru unde speram să văd nişte folcloriste de ălea de-ale lor cu bellydance, dar cînd colo era trupa de circ din Mongolia. Cea mai mare trupă presupun, că aşa au prezentat-o. Bun şi aşa, plimbărică pe faleză, foarte îngrijită dealtfel, fumat, făcut digestie, nani, mîine plecăm în croazieră. Am adormit visînd un vas mare mare cu trei piscine şi patru cazinouri şi sperînd din tot sufletul să nimeresc pe o barcă de aia ceva mai mare, de circa o sută de locuri, că cu barca de treizeci de cetăţeni mai fusesem şi nu prea mi-a plăcut, nu că aş avea rău de mare, dar e spaţiul mititel şi veceul de doi bani…

(va mai urma)

Ultra All Inclusive şi ceva în plus (2)

După cum nu v-am spus încă, am decolat de pe Otopeni. Nu cu orice companie low cost ci chiar cu Taromul. Cu Boeingul. cu 737 bla bla. Stewardese mai drăguţe dar mai în vîrstă. Asta pentru cui îi pasă. Dar aventurile au avut loc pînă să decolăm. Aventuri pe naiba, încurcături. Teztour mi-a scris pe vouchere că decolăm la 15:00. Evident că familia cosmică s-a suit în 783 la 11:00 pentru ca să ajungă prin traficul *infernal* fără întîrziere. De ce în 783? Păi trebuia să fiu diliu să iau un taxi din moment ce autobuzul ăsta are staţie la Unirii, adică tare aproape. Bun aşa. Ca niciodată traficul nu era blocat complet la Băneasa, deci pe la 12:00 vizitam aeroportul Otopeni, secţia fumători. La cretinii ăia de turci nu se mai fumează nicăieri prin aeroporturi (la Antalya e o cuşcă neaerisită, la Bodrum nici atît) pentru că aşa cred ei că intră în UE. Păi jumătate din turismul în Turcia se bazează pe faptul că în Turcia se fumează. Tîmpiţi, dar e problema lor.

Aşa… Frecăm pisoii pînă pe la 13:00 cînd ne prezentăm în faţa marelui tabel cu afişaj de autobază ca să vedem pe unde ne îmbarcăm. Se afişează o cursă de Antalya fix la ora 15:00. După asta se mai afişează nişte curse. Bodrum cu Taromul deloc. Evident că picul meu de geografie mă face să nu mă aşez la coadă la cursa de Antalya dar totuşi mă duc pe acolo, trebuie să fie vreo moldoveancă de la Teztour prin preajmă. O găsesc, îi arăt voucherele iar făptura mă anunţă drăgălaş că avionul meu decolează la 17:30, adică pierd masa de seară… Eu mă abţin de la scandal, dăm telefon la agenta mea de turism, aia face măcar efortul să ne răspundă deşi era prin Bulgaria, nu ştia nimic. Să mai bem o bere pe chestia asta, considerînd că e bine că am ajuns prea devreme şi nu prea tîrziu, adică puteau imbecilii să greşească invers. Sfat pentru cetăţenii României. Dacă vă luaţi din timp bilete la odihnă şi bere Efes în Turcia atunci mai întrebaţi cu vreo două zile înainte la agenţie dacă nu s-a schimbat ceva.

Cine credeţi voi că era primul maimuţoi cînd s-a dat drumul la îmbarcare pentru cursa de Bodrum? Nu eu, eu am fost al doilea. Asta după ce le-am făcut ălora cu cîrciumioara din aeroport nişte vînzare timp de trei ore adunate de frecat pisoii. Hai la controlul pasagerilor. Dau jos cureaua şi trec prin piuitoare. După mine jupîneasa care a început să sune, probabil din plombe. Curios, deci a venit o tanti să o pipăie regulamentar. Ca o paranteză, la întoarcere pe aeroportul turcilor eu am fost cel care a pornit aparatul din măsele, caz în care un turc mare mi-a pus mîna pe ţîţe. Junior bîzîia pentru că dăduse cu freza în colţul unei cutii, o chestie improbabilă dar cu o probabilitate reală doar de kinderi cunoscută. După asta am vizitat cutiile unde sînt expuse rahaturile confiscate de prin bagajele de mînă gen pistoale de plastic de diverse calibre, cuţite şi  bricege. E normal să ne ferim de terorişti dar tare m-aş mira ca vreun kinder căruia să i se fi confiscat pistoala să fi vrut să deturneze aeroplanul. Sau mai ştii? Se strecoară nepotul cu buzunarele burduşite cu biscuiţi în cabina piloţilor, îi stropeşte pe deasupra capetelor, pocneşte şi vreo trei capse şi pe urmă dă comanda: – La Disneyland, că mă detonez!

Aşa. Fîl fîl cu avionul, papa proastă rău la dus, adică nişte tocăniţă de borcan cu salată de paste, o porcărie din care trebuie să guşti ca să îţi dai seama cît de naşpa este. Iar o paranteză, la întoarcere şniţelele de pui au fost cu totul altceva, măcar pricepeai ce zace în caserolă. Noroc cu prăjiturile bune, şi la dus, şi la întoarcere, caz în care le-am mîncat pe toate trei. Toate trei ale familiei. Aterizăm, mergem să cumpărăm ţigări din duty free, acolo nu aveau nici ţigările mele, nici pe ale jupînesei, ne orientăm spre altele, ajungem la moldovenii care ne urcă în microbuze. Hotel, cazare, aranjat bagaje, prins masa de seară, turul piscinei, ochirea locului unde vom poposi a doua zi, o berică, pus ceasul să sune la 07:30, căutat desene animate pe tv pentru adormirea purcelului, marele porc s-a dus în balcon să citească, reglat ac, pe urmă somn uşor, a început vacanţa!

(va urma)

Ultra All Inclusive şi ceva în plus (1)

Adică mi se cuvine. Lui Nenea Cosmos i se cuvine Ultra All Inclusive. Tot ce e mai bun. Cum n-am avut timp să mă duc la Burj Al Arab, am căutat tot pe la turci un resort (aşa se zice acum la locurile ăstea, resort) cu de toate. După un studiu amănunţit al tuturor prăvăliilor din Turcia şi pe baza experienţei acumulate în trecut am ales ca în acest an să merg pe malul mării Egee, într-o zonă cu pini şi dealuri, nu că mi-ar fi folosit la ceva pinii, dar mai schimbam peisajul.

Evident că orice contact cu străvechea civilizaţie turistică a avut loc subiectiv, plecînd de la plăcerile avute în trecut. Încă de la aeroport deosebirile au apărut, şi nu în bine. Mă rog, şi în bine, dar turistul trebuie să fie cîrcotaş, că doar dă bani, nu face acte de binefacere. O mare problemă ar fi că pozele făcute din microbuz din mers se văd mişcate pentru că nu am ştiut eu să setez aparatul foto. Nu e vina Teztourului dar a făcut rău la feng shui. OK. Ştiam cum va arăta hotelul, ştiam ce servicii voi găsi (eu aleg un hotel unde NU îmi pune brăţară pe mînă, adică serviciile sînt gigea şi maxime pentru toţi), dar chestia aia că hotelul ar fi la juma’ de oră de aeroport m-a spart, poate cu elicopterul, că cu microbuzul am făcut vreo oră şi ceva.

Buuun, şi ajung la hotel. La recepţie le zic ălora să îmi dea best pool and sea view, că altfel fac plici. Gagii se comformează şi îmi dau o cameră la etajul cinci de unde se vede totul belea. Bilă albă pentru ei, anul trecut am avut un sea view cu vedere la boscheţi de să plîngi. Cameră mare, ca orice cameră de hotel turcesc, în două niveluri ca să mai ai vreo trei trepte prin mijlocul camerei. Turistul cîrcotaş începe inspecţia şi descoperă următoarele: halate de baie canci, anul trecut ceilalţi aveau, papuci canci, anul trecut ceilalţi aveau, minibar cu patru sticle, anul trecut ceilalţi puseseră vreo zece de diverse feluri. Pentru ţărani trebuie precizat că la UAI minibarul e inclus, da? Bun, e seară, hai la masă.

Primul lucru pe care îl văd la intrarea în restaurant e un instrument pentru stors portocale şi un anunţ că un suc e 6 lire. Vreo 5 dolari. Anul trecut ceilalţi aveau suc de portocale proaspăt să îţi pui în cap. Ciudat. Haleală grupa mare, de toate felurile, dar nu mîncare de răsfăţ. Anul trecut ceilalţi aveau. Ăştia te puteau sătura dar nu te puteau alinta, ori diferenţa între un nehalit şi un pofticios este mare. Doar un fel de friptură de miel? Nicăieri fagurii de miere de albine? Doar două feluri de peşte şi doar peştişori? Pe grătar doar aripioare? Laptele nicăieri? Salate doar vreo 10? Doar un humus? Numai un fel de peşte afumat? Doar brînză topită şi telemea? Ce naiba! Anul trecut fusese muuult mai bine dpdv haleală, pur şi simplu trebuia să mănînci dublu doar pentru a le gusta pe toate…

Da, ştiu, vă întrebaţi unde a fost cosmicul anul trecut? Tot în Turcia, tot cu Teztourul, dar secret. Nu spun la nimeni. Ţin locul ăla doar pentru mine, să nu se înghesuie elefanţii. Dacă cumva nu voi mai merge în Turcia poate îl scot la iveală. Oricum, cîteva chestii trebuie alese neapărat în cazul în care vrei condiţii în care să poţi să zaci drăgălaş la hotel: se alege ultra all inclusive şi nu all inclusive, se caută hotel care oferă doar acest gen de serviciu, nu amestecat, se verifică dacă este între primele trei hoteluri de pe bucata respectivă de ţărm, se caută o locaţie la maxim o oră de aeroport, se verifică pe net dacă orăşelul apare pe hărţi la un zoom decent, se studiază o poză dinspe mare pentru a se verifica plaja (turcii nu au nisip şi atunci hotelierii investesc în cîteva basculante cărate acolo din timp). Dacă se poate alege un hotel într-o zonă călcată de nemţi şi nu de englezi este mare lucru. Nemţii apreciază servicii mai pizdoase.

Bă, da chiar hotelul ăsta e mai naşpa decît ăla de anul trecut? Parcă n-aş crede, hai să cercetăm:

1) Peisaj – insule mult mai apropiate, deci bilă albă

2) Plajă închisă cu diguri, amenajată decent, cu fundul plat, fără bolovani mari – bilă albă

3) Parcare mare, etajată – bilă aşa şi aşa, că n-am fost cu maşina

4) Teren de tenis – bilă aşa şi aşa, că nu joc tenis

5) Distanţa de la piscină la mare – 30m – bilă neagră, ceilalţi aveau un parc superb pe vreo 150 m între hotel şi plajă

6) Mîncarea între mese – doner, hamburgheri şi salate de dimineaţa pînă seara şi îngheţată doar o oră, deci bilă neagră neagră, dar aveau ayran, deci o mare biluţă albă

7) Piscina în lung, nu vezi ce se întîmplă de la un cap la altul, locul de joacă pentru copii separat, dacă păzeşti kinderul la tobogane nu mai ai nici un fel de privelişte – bilă neagră

8 ) Proprii samsari ai hotelului cu bărci cu motor şi alte rahaturi de sporturi acvatice – bilă albă

Gata cu cîrcoteala, hai la somnic, aerul fixat pe 25 de grade la viteză mică, a început vacanţa!

(va urma)

PS: Părerea mea este că la turci trebuie mers doar la două feluri de hoteluri. Ălea care sînt proprietatea agenţiei de turism şi ălea care abia s-au deschis. În rest maximizează şi ei profitul, ca tot omul…

Cadouri pentru voi de peste mări şi ţări

Am pregătit ceva special. Foarte special.

Pentru iubitorii de artă, istorie, ambrozie, arheologie, clavecin şi în general pentru voi ăştia care vă daţi cu cărămida-n piept în faţa oglinzii că *ştiţi că nu ştiţi* deci sînteţi intelectuali am pregătit o colecţie de cuie, scoabe şi piroane. Ciocane n-aveau.

Pentru maneliştii care nimeresc aici după poze goale cu vedete am însă o veste cu adevărat importantă. Aeroporturile internaţionale ale lumii găzduiesc aceste minunate capodopere ale culturii balcanice într-o excepţională comuniune elaborată superb şi de o impresionantă ţinută artistică. Noroc cu jupîneasa că mi-a atras atenţia, ea fiind o mare manelistă, că eu trecusem de aceste însemnate creaţii şi priveam cutiile cu rahat şi mă minunam cum 6 cutii la hotel (unde se presupune că e scump) au costat 10 ţechini, adică vreo 9 USD, iar în aeroport cereau ăia 10 EURO pe 4 cutii, adică pe trei plus una gratis, preţ special pentru ruşii şi englezii care au zăcut beţi muci toată vacanţa (şi n-am văzut prea mulţi). TAX FREE.

Cum dracu vine asta, să bei manea? Cît de prost sînt… au uitat gherţoii să pună o liniuţă, cuvîntul *manea* descrie ce fel de piesă simfonică este aia cu vrutul de beuturică.

Vreţi şi versurile? Vă ajunge numai refrenul, l-am căutat pe net pentru voi. Pentru voi ăia primii, cu cuiele.

(refren)
Numai numai pe tine
Numai numai pe tine
Numai numai pe tine
Te visez…
Numai numai pe tine
Numai numai pe tine
Numai numai pe tine
Te iubesc te iubesc

Vedeţi băi intelectualilor de ce nu sînteţi buni de nimic? Vă complicaţi viaţa aiurea. Uite ce simplu se pune problema… Voi nu şi nu, trebuie să răstălmăciţi tot, că o fi, că o păţi. Canci. Viaţa e aşa de simplă… Se aude? Universitarii lu’ peşte, unu’ n-ar putea să scoată ceva aşa de clar ca Costi, vă pierdeţi în blablauri, că ce e viaţa, ce e cosmosul, ce e Dumnezeu, de ce, cine a omorît maimuţa, cine a fost primul, oul sau găina, ălea ălea. Proştilor! Cînd o să vă văd şi pe voi cap de listă pe un aeroport mai vorbim!

Am aterizat

Adică m-am întors. Probabil că o să umplu blogul cu istorii care mai de care în care nu s-a întîmplat nimic. Pînă atunci vă dăruiesc nişte poze. Aşa. Din suflet!

Să începem cu cadrul în care mi-am desfăşurat activităţile. Marea Egee. Panoramă făcută de un fotograf prost, adică de mine.

Seara are loc activitatea numită apus. Iată cum arată o asemenea chestie.

Ca un fotograf slab ce sînt totuşi compensez prin inteligenţă inginerească. În limita posibilităţilor, evident. În concluzie folosesc în fotografierea apusului un filtru special Efes.

Deja nuanţarea dramatismului acestui eveniment se scalează tematic într-o improbabilă comuniune artistică de o pertinenţă acută ce mă satisface profund.

Da, călătorului îi stă bine cu berea…