Văd aici că jurnalismul nu se împacă cu bloggingul cît timp subiectul unui blog personal poate fi comun cu subiectele de la serviciu. Asta înseamnă clar că părerea unui jurnalist oarecare trebuie să se încadreze la serviciu în politica editorială a publicaţiei sau postului tv unde lucrează iar blogul său propriu nu poate arăta altceva. Deontologic este absolut ok, iar dacă jurnalistul respectiv are şi un cuvînt de spus în politica editorială a mijlocului media unde prestează atunci este chiar interesant.
Un jurnalist care una spune la muncă şi alta pe blogul său este tot ce poate fi mai confuz. Să zicem că aş face eu un blog despre domeniul în care lucrez unde mi-aş exprima părerile despre diverse companii, proiecte, producători şi condiţii contractuale, majoritatea lor fiind mari jucători pe piaţă. Acele păreri pe care uneori le am sau sînt provocat să le am sau mi se cere să le am fac subiectul unui contract de muncă care este o rotiţă în cadrul unui ansamblu de contracte comerciale în desfăşurare. În urma muncii mele în cadrul unui mare ansamblu de rotiţe care plimbă banii investiţiei se obţine un produs finit, clar, vizibil. Despre acel produs final aprope oricine poate avea păreri. Este vizibil. Este un bloc de locuinţe sau un office building sau o şosea sau un mall sau o fabrică. Există un sistem întreg de control şi supracontrol care să se asigure că ceea ce face fiecare rotiţă este corect, pînă la obţinerea produsului final. Nu este treaba nimănui care a fost părerea mea personală despre un anumit aspect iar dacă trebuia corectat ceva atunci sistemul a făcut-o.
Revin la jurnalism. Produsul final al jurnalismului este informarea şi îndrumarea opiniei publice. O să îmi spuneţi că doar informarea. Exclus, o ştim cu toţii, nu informarea este scopul final ci îndrumarea. În acest caz nu există un control sistemic a ceea ce se întîmplă pe parcursul informării făcute pas cu pas de către jurnalişti. Doar politica editorială proprie a mijlocului media şi nişte reguli *de bun simţ*, minime şi nesigure în relaţia cu dreptul democratic la informare, impuse uneori absurd sau ridicol, alteori cu frică, de cele mai multe ori după finalizarea informării, pe principiul că *altă dată să nu mai faci, da?*. O greşeală a unui chirurg, a unui şofer, a fabricii de lapte sau a unui zidar poate omorî oameni, pe loc sau în timp. O greşeală a unui jurnalist poate omorî minţi şi suflete. Sună dramatic dar este adevărat. Media este folosită cu ostentaţie în conflicte, este cazul să o recunoaştem deschis. De la conflicte în familie pînă în conflicte între naţiuni întregi. Mijlocul media este răspunzător în faţa societăţii pentru ceea ce face un jurnalist. În concluzie un jurnalist care nu poate spune acelaşi lucru, pînă la detaliu şi nuanţă, şi la serviciu, şi pe blog, nu are dreptul să aibă un blog în care să scrie despre aceleaşi subiecte pe care le tratează la serviciu. Asta dacă chiar se crede jurnalist, nu vreun scrib oarecare în slujba cuiva. Politica editorială nu seamănă cu conceptele proprii? Există şi alte mijloace media. Conceptele proprii nu seamănă cu nici o politică editorială? Atunci locul acelui jurnalist nu este în media. Un jurnalist crede că toate mijloacele media sînt putrede şi aservite unor interese ascunse, bla bla? Atunci jurnalistul respectiv are o problemă. I-a mai rămas doar blogul. Deci nu mai este jurnalist.
